Antipatia este acea emoţie de aversiune, de repugnanţa care apare natural şi fără voie; apare fără să cunoaştem persoana, bazându-ne doar pe câteva prime impresii. Se poate manifesta la un nivel moderat, prin tendinţa de evitare a persoanei respective (aparent, fără urmări prea grave, fără pierderi prea mari) dar poate ajunge şi până la dispreţ manifestat prin conflicte de toate felurile, consumând foarte multă energie şi atrăgând dispoziţii emoţionale negative.
Poate că nu pare important; nu răneşte prea tare o mică antipatie… Nu ne putem place toţi între noi…
Dintr-o emoţie apărută fără voie se poate ajunge, la adevărate conflicte (reale sau imaginare, în funcţie de cât de făţişe sunt manifestările celui care antipatizează). Apar conflicte mai ales atunci când cele doua persoane implicate sunt forţate sa împart acelaşi mediu o perioada mai lungă. Cel care este antipatizat sesizează evitarea sau “atacul” şi fie se retrage, fie ajunge să caute motivele care au determinat comportamentul de respingere. De cele mai multe ori, deşi adresat, conflictul nu este soluţionat din cauza că iniţial nu au existat motive explicabile pentru apariţia antipatiei iar noi, ca oameni, avem mecanisme „minunate” de raţionalizare, pe care le folosim pentru a ne apăra congruenţa internă (este foarte important pentru noi, ca personalităţi bine definite, ca o părere exprimată anterior să fie aceeaşi sau să se potrivească cu ceea ce afirmăm mai târziu ). Cel care antipatizează găseşte noi şi noi “dovezi” care să îi justifice emoţiile, interpretând comportamentul din perspectiva proprie. Cel care este antipatizat nu poate, de cele mai multe ori, decât să accepte că nu este plăcut din motive pe care nu le înţelege. Astfel, evitarea devine reciprocă sau, pentru a-şi apăra imaginea de sine, cel care este antipatizat începe, la rândul său, să simtă antipatie. Conflictul este aproape şi de multe ori va implica si alte persoane “prinse la mijloc”.
Este de înţeles ca această dinamică relaţională să apară din când în când; este normal să “găsim” oamenii de a căror existenţă am fost avertizaţi de mici copii (părinţii au grijă sa ne explice că există mulţi oameni răi de care trebuie să ne ferim). Astfel învăţăm să fim vigilenţi şi să etichetăm unii oameni ca fiind „răi”. Dar dacă am încera să fim obiectivi, dacă am încerca să le aflăm istoria de viaţă, am descoperi că majoritatea oamenilor “răi” pe care îi cunoaştem au multe motive pentru a se comporta cu răutate: au mai multe frici, mai multe frustrări, poate şi invidii. Toate aceste motive, odată aflate, au puterea de a înlocui dispreţul şi antipatia cu înţelegere, compasiune, poate chiar milă.
Au oare vreo vină persoanele pe care le antipatizăm din start, pe baza unor prime comportamente, a aspectului exterior, a unor replici pentru interpretarea cărora ne lipseşte înţelegerea experienţei lor de viaţă în ansamblu? Sau suntem noi cei care căutam “duşmanul”, din frica de “oamenii răi” sau din nevoia normală de a ne defini individualitatea (“sunt asa şi nu sunt altfel”)? Avem nevoie de acest “duşman” pentru că, prin existenţa “răului”, “binele” câştigă o valoare mai mare; calităţile noastre devin mai importante în prezenta defectelor altora şi astfel, în proprii ochi (poate şi ai altora – vezi “bârfele”), valorăm mai mult ca oameni.
Deci antipatizăm fie din frică, o frică inoculată de la vârste fragede, fie din nevoia de a ne simţi importanţi, superiori, de a ne delimita de ceilalţi din punctul de vedere al valorii umane, al principiilor. Asta e ceea ce obţinem.
Dar cum ne alegem “duşmanul”? Am observat că, pentru mine, anumite aspecte fizice declanşau antipatia: părul roşu intens, nasul ascuţit, buzele subţiri, sprâncenele încruntate, încălţămintea fluorescentă sau de lac, tricourile strâmte la bărbaţi… şi mă opresc aici deşi mai erau mulţi factori posibil declanşatori. Ce însemnă asta? Că toţi băieţii care poartă adidaşi fluorescenţi sunt “proşti” (eu fiind deşteaptă)? Că toate femeile cu părul vopsit roşu intens sunt instabile emoţional (eu fiind calmă şi raţională)? Nu… Sunt doar prejudecăţi. Nasurile ascuţite şi buzele subţiri mă speriau şi mă făceau să evit “răutatea” persoanelor care le poartă. Generalizând, o întreagă familie ar trebui să fie “rea”. O întreagă familie?
Am înţeles, cu timpul, că judecăm oamenii cu care intrăm în contact la un nivel aproape inconştient, automat, în funcţie de anumite trăsături fizice care ne-au rămas întipărite în memorie ca asociate cu anumite trăsături de caracter: prin generalizări învăţăm, de mici, să cunoaştem lumea: vrăjitoarele rele au buze subţiri şi nasuri ascuţite, deci îmi provoacă frică, bătrânii înţelepţi au privirea senină şi tonul vocii blând, deci îmi inspiră linişte şi încredere; părul roşu îmi provoacă o frică venită din inconştient (se pare că la creşă am avut o îngrijitoare care ţipa mult şi se purta mai dur cu copiii şi… era roşcată!). Acest proces de generalizare este foarte important pentru noi; prin el cunoaştem lumea, deci reuşim să supravieţuim (nimeni nu are nevoie de mai multe interacţiuni cu diferite flăcări pentru a afla că focul provoacă durere, deci trebuie să ne ferim de el). Dar oamenii din jurul nostru? Chiar îi putem cunoaşte prin intermediul generalizării experienţelor noastre anterioare? Chiar îmi este benefic sa mă feresc de toate femeile cu părul roşu aprins?
Cu mintea mea de copil am făcut o generalizare care, multă vreme (pentru că nu m-a deranjat), mi-a condus automat relaţionarea. Câte informaţii importante şi câte experienţe plăcute am ratat, nu voi şti niciodată. Ştiu doar că, din cauza acestui tip de generalizări putem ajunge să jignim, să respingem, să le provocăm celor din jur un disconfort nemeritat. E ca şi cum am porni de la început cu “prezumţia de vinovăţie” doar pentru că cel pe care îl antipatizăm seamănă cumva, printr-un detaliu, cu persoane din trecutul nostru. Şi care este vina celui asupra căruia proiectăm toate defectele?
Data viitoare când veţi întâlni pe cineva care vi se va părea antipatic,poate ar fi bine să vă gândiţi întâi dacă aveţi cu adevărat motive sau e vorba doar de un „truc” al minţii. Faceţi asta pentru a vă conduce singuri viaţa şi pentru a nu o lăsa condusă de o interpretare greşită din trecut!
psihoterapeut Mădălina Chiţac