Relatia de atasament parinte – bebelus


descărcarePentru o bună dezvoltare a celui mic este necesar ca acesta să se simtă iubit, încrezător şi în siguranţă. A arăta atenţie, afecţiune unui copil nu înseamnă a-l răsfăţa.   Relaţia afectivă dintre părinţi şi copil este influenţată de disponibilitatea şi empatia pe care parintele o manifestă faţă de nevoile copilului. Aceasta se dezvoltă treptat, în special în perioada de vârsta a copilului 0-2 ani.     Astfel, în perioada 0-3 luni, copilul îşi manifesta nevoile faţă de toate persoanele din jurul său. Părintele creează copilului un mediu securizant, care contribui la crearea unei legături afective, răspunzând atent acestor nevoi. În perioada 3-9 luni, copilul distinge și preferă compania  părinţilor în detrimentul  celorlalte persoane, manifestându-și preferinţa pentru persoanele familiare prin zâmbet, strigăt, etc. În această perioadă copilul începe să descopere mediul în care trăieşte, având nevoie de încurajarea părinților  (din mângâiere, privire) pentru a explora mediul.Aceasta este perioada în care relaţia de ataşament începe.

Bebelușul învață  să meargă întotdeauna sprijinit de ceva, deși cade, dacă primește sprijin, se ridică și își continuă încercarea. Pentru a avea succes are nevoie de un sprijin ferm, constant. Psihanalistul englez Bowlby, denumește modalitatea în care bebelușul învață să meargă “Teoria punctului de sprijin” și o compară cu nevoia de sprijin a micuțului pentru a descoperi și explora lumea. Desigur, și sprijinul fizic este important, dar cel psihologic, prin care este susținut emoțional să descopere, să incerce este primordial. Cel mic, va invăța astfel că, poate depinde fără teamă de cei din jur.   Explorarea mediului inconjurator, nu se referă doar la experimentarea de sunete, culori, forme și texturi ci la traducerea acestora într-un limbaj accesibil copilului. Vor fi mult mai apropiate copilului, experiențele incărcate emoțional. În perioada 9-12 luni, copilul începe să devină „autonom”, să se simtă sigur pe mediul înconjurător, fapt ce îi va permite să se îndepărteze de părinţi, ştiind totusi că poate conta pe ei.După vârsta de un an, părinţii îl vor ajuta pe copil să înţeleagă regulile, limitele. Acesta este inceputul socializării.

Conform Teoriei lui Winnicot, relaţia părinte-bebeluş influenţează formarea acestuia ca fiinţă independentă autonomă (iniţial relaţieste de dependenţă absolută, apoi de dependenţă relativă, iar în final de autonomie/independenţă). De asemenea, această relaţie reflectă îngrijirea maternă, relaţia mamei cu copilul, modificările psihologice trăite de aceasta pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor celui mic.       În timpul acestei perioade de viaţă copilul experimentează încrederea sau neîncrederea faţă de lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înţelege că lumea este un loc plăcut, în care se întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel, încrederea va deveni parte a caracterului copilului (cf. E Erikson)         

   Atașamentul infantil are un rol securizant sau nesecurizant, în configurarea personalității și comportamentului uman. Copilul s-a nascut cu predispoziția de a se atașa de persoana care îi oferă îngrijiri, își va organiza propriul comportament pentru a menține relațiile de atașament cruciale pentru supraviețuirea lui umană și psihologică, în apropierea persoanei care îl îngrijește. Distorsiunile în modul de a gândi și de a se comporta au ca sursă tulburările de atașament în copilăria timpurie și pot fi considerate rezultatul incapacității părinților de a răspunde nevoilor de confort, securizare și încredere emoțională a copilului. Relaţia afectivă securizantă:

Copilul simte că este în siguranţă cu părintele său, acesta îl consolează, mângâie. Copilul are încredere să exploreze mediul fără teamă, ştiind că mama este aproape. Fără părinţii săi se simte puţin trist, plânge pentru a le atrage atenţia se linişteşte când ei reapar. Aceşti copii iau mai uşor în greutate, îşi dezvoltă motricitatea. Acest tip de relaţie favorizează încrederea, siguranţa şi stima de sine. Aceşti copii au o stimă de sine bună, simţindu-se iubiţi, apreciaţi, doriţi, fapt ce va constitui o garanţie a succesului în plan social.

Relaţia afectivă nesecurizantă:Este rezultatul unei disponibilităţi reduse din partea părinţilor. Copilul primeşte atenţie însă nu în mod constant. Astfel, copilul nefiind sigur pe relaţia pe care o are cu părintele său, va dezvolta o oarecare nelinişte. În astfel de situaţii, când mama va pleca de lângă cel mic, acesta va plânge, fiind greu de consolat. Capacitatea copilului de a explora mediul va fi limitată, deoarece acesta nu se va putea dezlipi de părinţi. Acest copil va fi anxios şi agresiv, carenţele afective împiedicându-l să relaţioneze cu alte persoane.   Ataşamentul se dezvoltă petrecând timp cu copilul şi răspunzând nevoilor celui mic. Este o investiţie în viitorul copilului. Nu este de ajuns pentru cel mic să fie schimbat şi hrănit la timp. Are nevoie de mângâiere, consolare. Atunci când copilul plânge, plânsul lui nu trebuie considerat un capriciu. Este semnalul tras asupra unei nevoi.            Unii copii pot fi mai anxioşi decât alţii, de aceea pot plânge mai mult. Este greşit să considerăm acest lucru un capriciu. Aceşti copii au nevoie de atenţie mai mult decât ceilalţi.

Simpla ţinere a copilului în braţe, mângâiere, legănare, cântare sau jocul permit crearea unei legaturi pozitive cu copilul.Atenţia acordată copilului nu este îndeplinirea unui capriciu ci mulţumirea unui copil, care se simte iubit, respectat şi care va avea încredere în sine şi în lume

WordPress theme: Kippis 1.15